The harderst part

I haven't been writing anything for more than a year. that doesn't mean stuff didn't happen, but I kinda let it slip away unrecorded.or it was too personal to post
Been through severe depression, the most abusive relationship(that i actually kept as a secret from my friends.ups), panic and the despair of job hunting, 12-hour long shifts of a summer job, where in order to get a break you go and sit on the toilet.and then started uni life all over again.still, interesting as it sounds, i said nothing.

until after almost being thrown into a relationship that ended abruptly a month ago.
I saw Chungking Express recently and it shows this guy that since the break up buys a can of pineapple with the expiry date in one month from the break-up date. and he gets one very day. somehow thinking that when the pineapple expires, their love will too

I'm not going to say it wasn't difficult, anyone who has ever been through a break-up knows.
however only today i realized why. what is the hardest part.

I am an obsessively rational person and I've been analyzing it in a methodical critical objective way. I was thinking about it today and I've recognized in my past-break-ups too.
it's the fact that somehow the person that you can be the most open towards, that will accept your madness, will understand your fear, where you look for comfort.the person that is nice to you for no apparent reason. that smiles when you show up. stops being that person
and you feel this huge wall has risen or that somehow you didn't know them at all, because somehow now for them any word you say doesn't mean a thing. it won't change a thing.
and it's this paradox, of your complete trust vs. embodiment of someone you've never met.

Listen to this-->Ce simti cand esti indragostit


and the conclusion:), i guess pineapple was never my favourite fruit

Stepping outside the cocoon

Soundtrack: Muse-Fury

Once I was thinking, how much I admire those people that can talk about ANYTHING on their blog.Women talking about weight, people that talk about depression, people that talk about their ruined relationship and this guy-Darius Groza-that is constantly reminding us about the most distigusting fluids and solids of our boddies.
My friends know that I say this-when 2 people are in a couple,you do not go to the toilet, or do all the other nasty stuff.Basically, those stuff stop existing
That's why for example, I don't want to see people that I am dating eating, and that's why I avoid eating in front of them too.(Once I didn't eat for a whole weekend, because I was spending it with then my boyfriend)
You never know what disgusting thing they might do-->magic gone

All of these topics + Said in a funny way= my Eternal Amazement

Plus, you never know who is watching, just discovered that a friend of mine that is currently in Graz, posted a link to my blog.She probably has more people on her blog-Miruna Vlada-in a week than I ever had.like EVER. Suddently this 'for my friends'(cause really, why would anyone be interested in what I'm up to) thing could one day be raised at 'for people online'.Isn't that just scarry? I think it is.

The blog can be an inside to you, don't want to sound soappy.But if you do it in a funny, appealing way, it can even be a popular one.

So, how do we step outside the cocoon that we built for ourselves? And not care that the butterfly might not be as beautiful as we hoped it would be?
That's my question.



Photo by my fav photographer-Vee Speers-The Birthday Party

The others

For about 2 days now, I don't sleep.Pretending to do work, for yet another assignment.Having endless conversations on facebook with people that I never talk to, going for walks in the cold when I would prefer to stay indoors, the same song on repeat.Everything to evoid working.

And last night after, many sleepless hours, somehow I decided to explore my past relationships, or let's say wanna-be-relationship.My friends know,that this was never my strenght.
And I realized something, my 'love' life resembles one shitty chick-flick that I once saw.It was about this guy that was cursed...hm, how should I put this.basicly, any girl he would sleep with, after the breakup would find the love of her life and soon get married.I'll let you guess how it goes from here.
The link to me seems now obvious, almost every guy I've been involve with-exactly not even properly together , has grown to be a success.

A guy I once knew, never really together, (he thought he loved me, I didn't), one day dissapeared.Haven't heard or seen him since. Moves on to win a important prize at the a international intellectual competition.makes it on wikipedia
The guy I kinda left him for, the-I-don't-give-a-damn-about-education-or-culture, the I'm-a-rebel-but-don't-dare-to-stand-up-to-my-mom guy seemed the love of my life.Obviously he wasn't, but a couple of years later down the line ends up in a band, that makes it to number one in radio charts on the altenative scene in Romania.makes it to MTV
The I-want-a-real-man-in-my-life guy , makes me realise quite soon, that I wasn't the only one who had that opinion. He soon turns into a entrepreneurial wonder, and founded his own software company at a very young age.

The examples could go on.I'll just lie to myself and say 'I had a really good influence', but really I'm too scared on checking what my other former others are up to.

Soundtrack-Tricky-Overcome

renasterea dulcegariilor

Cumva primul gand e ca urasc momentele siropoase, urasc oamenii care isi varsa dulcegariile pe bloguri care se vor 'profunde'. Si uita-ma acum.
Multe s-a schimbat de cand am scris ultima data pe blog, am revenit la Londra, am inceput anul II de facultate, am continuat ca Events Manager cu AIESEC (www.aiesec.org), am devenit participant intr-un proiect inter-faith + mentorat de parlamentarii (mai multe detalii http://www.3ff.org.uk/prog_up.htm).
Insa n-o sa va povestesc despre niciuna dintre astea, cel putin nu acum. Ci despre un job part-time ce ma transforma intr-o fana de dulcegarii.
Sunt dadaca, stiu ca e greu de imaginat fara vocea pitigaiata si taioarele sexy a lui Fran, dar 2 ore in fiecare zi a saptamanii nu-mi pot atribui alt titlu. Am grija de 3 copii francezei, un baiat de 8 luni si 2 fete, una de 4 si cealalta de 5 jumate. Am observat deja ca prietenii mei don't find it to entertaining daca ma apuc sa descriu copii asa ca nu voi face asta.

'melodia-despre-sex', cocoon-ul lui bjork, care are ca opening line' who would have known that a boy like him would have entered my lightly restoring my bliss', cu urmari de genul 'he slides inside, half awake, half asleep', e clar la ce ne duce cu gandul. Pentru mine insa de 2 zile inseamna induiosare si imaginea a doua fetite care imi aratau mie, ce-au invatat la balet, iar eu care nu aveam nicio alta melodie slow decat asta.
oare chiar putem sa schimbam sensurile imaginilor pe care le avem.incep sa cred ca da.

Noapte asta este ziua lui Phillipe, tatal copiilor.Si cadou de ziua lui am primit sub grija inca 2 copii.
Nu stiu cum simt mamele, insa eu stateam pe coridorul casei, in dreptul scariilor si ascultam sa vad daca e cineva care plange.La orice zgomot tresaream, crezand ca vreunul dintre copii vrea ceva. In tensiunea asta, cred ca am trait cel mai induiosator moment al vietii mele, dulceag , numa' bun de postat pe un blog, orice blog.
Copilul strain, micul Pierre( 2,5 ani) respira greu si plangea.Pana am urcat eu la etajul 2, plangea tare.Am intrat in camera fara sa aprind lumina, cu laterna ce o am in dotarea de dadaca. L-am intrebat ce s-a intamplat, insa nu am inteles. Si cumva cel mai firesc lucru mi s-a parut sa iau copilul asta pe care nu-l mai vazusem in viata mea, sa-l iau in brate , sa-l leagan si sa-i spun in franceaza ca totul e ok. Ca sa nu-i fie teama ca sunt acum cu el. Si cand credeam ca s-a linistit, l-am pus in patut, a inceput sa planga iar si i-am zis ca raman cu el.Sa nu-i fie teama ca raman cu el. Si el a zis 'merci maman'

Hello Mr.President-The glamourous life

Daca tot dai un ban pe studii, de ce sa nu fii si pe sclavul vreunei institutii publice?
Exact asa m-am gandit si eu : sunt destul de pregatita sa faca munca unui angajat indispensabil, insa nu sunt indeajuns de pregatita sa si fiu platita pentru asta.

Astazi se implineste o saptamana de cand am inceput o noua aventura .Si cum nu-mi mai ajungi la nas nici cu prajina, nu ma mai complac in diplomatie culturala(vezi ICR ), m-am indreptat cu mandrie spre sclavia prezidentiala.
Nu ma plang, eu am vrut. M-am gandit ca decat sa ma plictisesc pana la ora 19 in orasul meu natal(caci dupa 19 ma intalneam cu prietenii), sa vin la capitala sa muncesc multe ore la Departamentul de Comunicare al Administratiei Prezidentiala.
Dupa 3 zile, am constat ca nu are sens sa ma mai imbrac in hainele office ce initial mi-au umplut valiza, caci orele si contextul in care imi desfasuram activitatea nu meritau efortul de a sta incorsetata pe un scaun o zi intreaga.

Si daca internship-ul la ICR imi aducea ceva perks, vezi invitatii pe la evenimente private, o zi obisnuita la Cotroceni nu e cea mai stralucita zi din cariera/viata/existenta/imaginatia cuiva.
Partea de departe cea mai pozitiva este ca programul departamentului este de la 9 la 22 (exact 13 ore), asta pentru mine se traduce in faptul ca ma pot trezi tarziu.
Ma trezesc ca un om in vacanta pe la 11 si ma pornesc usurel , ca o printesa spre Palat.
Iau ziarul din ziua de dinainte , pe care n-am timp sa-l termin de citit niciodata, caci distanta e prea scurta, sau frecventa schimbarilor de metrou prea deasa(depinde de situatie)

Ma prezint la postul de control si imnanand buletinul, in caz ca au uitat cine sunt, trec apoi prin detectorul de metale.Imi iau ecusonul cel galben, ce-mi ofera acelasi nivel de acces ca cel al muncilor din curte ce lucreaza renovarea muzeului pe care nu-l viziteaza nimeni niciodata. Si merg zambitoare spre birou. Poate nu stiti, dar asta e o realizare mare, caci la inceput din motive de securitate, nu aveam voie sa merg neinsotita prin curtea palatului.Sa intelegem ca acum ma cunosc, sunt fata buna.
NU indeajuns de buna insa sa pot (pardon, sa mi se dea voie ) sa merg pana la bufetul din interiorul palatului sa-mi iau si eu o apa plata la 1,3 lei.

Traversez toata curtea , intru pe la intrarea oficiala, inchid cu grija usa cu vitraliul ce sta sa cada si-l salut pe SPP-istul de serviciu. Unul dintre ei este preferatul meu, de departe, caci intr-o zi cand plecam am zarit ca iesise din ritualul celolalti paznici inalt calificati-nu se uita la fotbal, ci la Tanar si Nelinistit.

Trec pe la sala unde se fac primirile oficiale si decorarile si urc scarile de marmura pe langa cordorul ce opreste accesul nu stiu cui.
Imi petrec urmatoarele multe ore intre clickuri de mouse analizand stiri(gata trascrise si puse in documente word) si uitandu-ma atent dupa atacuri la adresa presedintelui.Sunt cel putin 15 oameni care asta fac, se uita dupa atacuri la adresa presedintelui, ca apoi alt departament sa creeze comunicate de presa.

Si cand imi amorteste degetul de la atata click-uituri tot ce-mi vine in minte sunt lunile cand lucram la ICR Londra si faceam lucruri cu adevarat importante...

Acasa?

A trecut o saptamana de cand am ajuns in Romania.Primele trei zile(duminica-marti) Yoko a venit la Bucuresti , asa ca atmosfera internationala s-a mai mentinut pentru cateva zile.

E cazul sa trag linie la anul asta.

M-am aruncat cu capul inainte si mi-am luat angajamentul sa studiez 3 ani intr-o tara in care nu mai fusesem niciodata.In plus, sa folosesc o limba pe care o utilizasem doar mediul artificial al liceului.Curajos?N-as zice, multi fac asta in fiecare zi.

La ce ma asteptam eu si ce-am gasit? Nu stiu.Si realizez ca asta nu va spune prea multe, pentru ca nu aveam niste asteptari specifice, ci doar o sete(nu stiu cum altcumva s-o numesc) sa vad, sa cunosc, sa vorbesc.Si tot ce s-a intamplat dupa un an este ca setea asta e mai mare.



Londra e mare, teribil de aglomerata, insa cumva ordonata.Un drum pana in centru nu ma oboseste atat de tare ca in Bucuresti.Si lucrurile de care radeam la inceput, ca scrisul pe trotuar dinaintea oricarei treceri de pietoni:' Look left', 'look right'(in functie de situatie).Acum mi se par ok, mi se par utile, pentru ca nici dupa 9 luni de locuit in Londra nu ma obisnuisem ca masinile vin din partea opusa.

Pe de alta parte, faza ca robinete separate pentru apa calda si apa rece, inca mi se pare o idiotenie.Vrei sa te speli pe maini ca omul si sa zicem ca e iarna.Dai sa te speli cu apa calda, e atat de fierbinte incat nu stii cum sa faci sa dai mai repede drumul la apa rece, care e rece ca gheata.
Si nu-mi spuneti sa le combin, pentru ca atunci cand esti cu sapun pe maini si fugi de la robinetul rece, la robinetul cald, incercand sa faci potiunea magica in palme, nu arati cel mai demn.



Sau, obsesia cu focul, de cate ori alarma asurzitoare a rasunat noaptea sau in creierul diminetii si am iesit toti in pijamale.Sau seminarul ala epic de la inceput de an : ' Daca faci un ceai , poti sa mori' , 'cand gatesti esti un pericol pentru toti cei din jur'.



Inca nu stiu ce inaltime am sau ce greutate, nu va temeti, in sistem imperial.Insa, e normal sa stiu ce marime am la pantofi:))


Si abia cand am ajuns la Bucuresti am realizat ceva.Stateam cu Yoko si o prietena la o terasa. Intrebarile despre Japonia fusesera ceva normal in cele cateva zile in Romania, din partea tuturor.Insa in Bucuresti, am realizat ca la Londra, eu eram Cristina si Yoko era prietena mea cea mai buna.Nimic mai mult sau mai putin.La Bucuresti, a devenit japoneza.Pentru ca la Londra, toata lumea e straina.

The sweetest heartache

I was in for the thrill, but I didn't know heartache could be so sweet. If I would ever have to imagine what Ulyse's sirenes would sound , Ane Brun and 'her diamonds' would be exactly it.

Am intrat in capela luminata in albastru cu lumanari la vitralii fara sa stiu cine e Ane Brun(ascultase o data jumate de piesa), insa venisem pentru ca imi plac lucrurile spontane si cand o prietena m-a invitat cu o ora inainte la concert am lasat tot si am fugit.

Ne-am scos batistele la 'supporting acts' si ma pregateam pentru o muzica melodramatica feminina. Insa Ane nu ne-a dezamagit.Nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce-a urmat.
Nu-mi amintesc un alt concert unde sa fii avut 80% din timp pielea de gaina.Poate e tot aerul asta scandinav, atat the 'cool', poate ca era faptul ca eu si ceilelalte 400 de persoane din capela imparteam cel mai mare secret al Londrei, incat niciunul dintre noi nu avea curaj macar sa respire.N-am vazut niciodata un public mai tacut.Era complet liniste , iar sunetul chitarii si accidentalului pian + vocea lui Ane+ 'the 3 diamonds aka backing vocals' nu puteau sa sune mai frumos.

Si in toata magia aia puteai sa vezi pe fetelor oamenilor din public(unde erau surprinzator de multi tipi) un zambet inghetat si am inceput sa zambesc si eu pentru ca exact asta imi doream de la Londra.


Enjoy: Ane Brun -Don't Leave